Oriunde ai întoarce pagina, Mihaela NISTORICĂ începe o poveste…
…despre teatru și copilării, despre cutii mari și mici în care a depozitat ani de viață, despre oameni și iubiri. Chiar dacă nu mai locuiește în Botoșani, păstrează și poartă prin lume poveștile-tezaur. Între veniri și plecări pe drumul Botoșani-Brașov, am oprit-o într-o zi și am provocat-o la un taifas de primăvară târzie.
A copilărit în cartierele târgului și, dacă o întrebi astăzi despre Botoșanii anilor 70-80, înșiră fără să respire toate jocurile care ocupau, în vremea comunismului, fiecare alee, stradă, ascunziș. Se dărâmau case și în locul lor râdeau în soare macarale, se construiau blocuri noi, muncitorești. Pe Unirii se ridica Cinematograful. Peste drum, casa preotului se clătina de isprăvile copiilor din cartier. Noaptea, părinții pândeau cozile pentru lapte, carne, unt. Purtau după ei taburetele mai ceva ca buletinul! Ziua se mutau, cu tot cu taburete, la soare. În curtea lui Moșu’.
“La casa lui Moșu’, din fața Cinematografului Unirii, făceam cu copiii spectacole de teatru. Invitam vecinii de la blocuri, veneau cu taburetul. Erau învățați, pentru că pe aceleași taburete stăteau la rând la lapte, tot pe Unirii. Veneau vecinii să vadă spectacolul organizat de toți copiii din cartier. Făceam spectacole și cu păpuși, și fără păpuși. Apoi, când se construia Cinematograful Unirii… Era șantier, iar noi eram căutătorii de obiecte vechi. Voiam să facem un muzeu, căutam monede, cioburi de la cine știe ce ulcică, ne imaginam tot felul de aventuri ale istoriei. Plănuiam să le expunem pe catifea roșie, ca la muzeu. Bine, mai furam și din tuburile de plastic de pe șantier și jucam hoții și vardiștii…”, povestește Mihaela Nistorică și mai că te aștepți să sară din fotoliu și să pornească într-o nouă aventură a jocului de demult.
Din copilăria în anii comunismului rămân și memorabilele defilări de la 23 august. Da, a bătut străzile cu steagul în mână. A salutat tribuna oficială și a învățat despre stema țării, cu grânele bogate și steaua roșie strălucitoare. Și cine ar putea uita, de pildă, țiganii care vindeau semințe cu cănițele acelea foarte, foarte mici? “Să nu uităm nici Cântarea României! Eu eram copil, mama era profesoară la Școala Populară de Artă și avea clasă de teatru, de actorie. Erau oameni în toată firea – și azi mă întâlnesc cu ei -care aveau serviciu, dar veneau și la Școala Populară să facă teatru. Se monta câte un spectacol. Jucam și eu, mergeam și la festivaluri, la Piatra Neamț, București. Nu exista aspectul de competiție la sânge, toată lumea cânta România…” (râde).
Primul rol pe scena mare: Băiețelul Bob!
Avea 7 ani când a urcat pe scena profesionistă a Teatrului de păpuși “Vasilache”. În 1975. Primul rol a fost un băiețel, Bob, în “Aventurile unei vrăjitoare”, regia lui Petru Valter, de la Bacău. “Un spectacol foarte interesant. Noi azi vedem peste tot mascote, capete mari, supradimensionate. În 75 era greu de văzut așa ceva. Eu eram băiețel, dar nu jucam cu fața mea, aveam pe cap un bostan din burete, cu ochi, gură… Păpușile celelalte, Vrăjitoarea și Vulpea, toate erau cu capetele foarte mari, din burete. Bostanul meu avea o băscuță de pionier. Și tot reparau la băscuță, dar au uitat că eu sunt sub mască și au început să bată cuie la băscuță”.